Omniprezenţa luminii şi căldurii sunt primele semne prin care ploios-întunecata Londră îşi arată lumii bogăţia.
La fiecare întoarcere acasă dintr-o capitală imperialistă îţi dai seama revăzând Bucureştiul cât de tare te poţi obişnui, în timpul potrivit, cu orice, chiar şi cu urâţenia.
Dar când vii de la Londra urâţenia lui de supravieţuitor în subteranele istoriei, care a ajuns să semene cu şobolanii, e parcă şi mai mare, iar arhitectura lui ciolănoasă e la fel de plăcută ca o strângere umedă de mână a uriaşului Uriah Heep.
Căci Londra e spilcuită, dar nu are eleganţa unui dandy, ci a unui domn bine, n-are pofta de viaţă şi culoare a Barcelonei sau ferchezuiala suficientă şi încrezută a Parisului, ci o frumuseţe arhitectonică arogantă, masculină, cu pieptul umflat de mândrie
